DISTRIBUIȚI

Vasile Lucaciu preot, dascăl și erou al Bisericii Greco – Catolice
și al neamului românesc
Partea a VI – a
Primele procese
În vara anului 1892, lui Vasile Lucaciu i se intentează patru procese, pe lângă acestea, guvernul în complicitate cu episcopul Ioan Szabo, punând la cale suspendarea din postul de paroh al Şişeştilor pentru a împlini ideile publicate în ziarul „Pester Lloyd” în numărul din 22 iulie 1892:
„1. Guvernul nostru să expulzeze imediat pe toţi acei români din Transilvania care iau parte la mişcarea naţionalistă.
2. Să revizuim imediat constituţia în sensul de a da guvernului putinţa de a împiedica libertatea presei şi a întrunirilor publice…
Nu putem să nu observăm, că primirea ospitalieră ce s-a făcut acum de curând în Bucureşti preotului Lucaciu şi faptul că nu a fost oprit acolo să-şi dezvolte activitatea sa de agitator a produs aici nu numai mişcare ci şi vii nemulţumiri”. [Augustin Iuga, op. cit., p. 121-122.]
Într-un discurs ţinut la „Banchetul Presei”, cunoscut şi sub numele de „Banchetul Românismului” de la Bucureşti, din 4 iulie 1892, domnul Bacalbaşa spunea: „Aţi auzit cum a vorbit dr. Lucaciu, un român dintr-o ţară subjugată. Când el a avut curajul să vorbească despre libertatea românilor din Ungaria, noi suntem datori să protestăm contra barbariilor din Transilvania şi să nu uităm suferinţa Bucovinei şi a Basarabiei, … să-mi fie permis dar domnilor să-mi aţintesc privirile asupra acelei ţări nenorocite unde, răsună astăzi gemete de durere ale atâtor milioane de români şi unde se află leagănul familiei mele. Omenirea se întoarce spre obârşirea sa”. [Idem, p. 110.]
Ca replică a demiterii din funcţia de paroh de Şişeşti a pr. Vasile Lucaciu de către episcopul Gherlei, Ioan Szabo, preotul Vasile Pătcaşiu din Hotoan sublinia într-un discurs publicat în ziarul „Tribuna”, că: „Poporul se simte vătămat în conştiinţa sentimentelor sale de stimă, iubire şi recunoştinţă faţă de cei ce se luptă cu dezinteresare întru apărarea cauzelor sale bisericeşti şi naţionale … nu este putere omenească să-l poată linişti până când nu vor şti că i s-a făcut dreptate ( lui dr. Vasile Lucaciu )”. [Document publicat în „Tribuna”, nr. 218 din 12 octombrie 1892 sub titlul „Selagiu 7 oct. 1892” şi semnat „un preot”, se află în arhiva Muzeului Judeţean Satu Mare, fond Memorandişti sătmăreni, inv. nr. 12193.]

Procesul Memorandiştilor
În ziua de 7 mai 1894, Clujul se transformase într-un centru important al unităţii românilor din întreaga ţară, se transformase parcă peste noapte, dintr-un oraş unguresc într-unul românesc. [Augustin Iuga, op. cit., p. 287.]
Aici s-au adunat mulţi ţărani, intelectuali şi patrioţi români din toate colţurile Transilvaniei, care într-un număr de peste 30 de mii de suflete îşi manifestau simpatia faţă de acuzaţi şi protestau împotriva acuzatorilor, având în mâini buchete de flori de care atârnau panglici cu inscripţia „Totul pentru naţiune” sau „Sosirea eroilor”.
Toate drumurile spre Cluj, frumos decorate de costumele pitoreşti ale ţăranilor, care se grăbeau să ajungă în sufletul Ardealului, pentru a lua parte la „Procesul libertăţii naţionale”.
„ Dis de dimineaţă se vedeau pe străzile oraşului zeci de mii de ţărani români care de la hotelul „Hungaria”, unde erau găzduiţi acuzaţii, la Redută, unde se dezbătea procesul, forma o mare de oameni de amândouă părţile străzii, manifestând pentru acuzaţi. Ca vuietul unei furtuni se înălţau spre cer strigătele de „vivat” şi „să trăiască” ieşite din pieptul a peste 30000 de oameni.” [Ştefan Paşcu, Din răsunetul procesului memorandist în masele populare, Tiparul Institutului de arte grafice Traiana, S.A., Sibiu 1944 p. 10.]
Cu toate că Sala „Redutei” încă nu era deschisă, acuzaţii veniseră aproape toţi şi aşteptau în curte înconjuraţi de jandarmi, în aşteptarea procesului, grupându-se şi discutând evenimentul ce aştepta să se întâmple. Dr. Vasile Lucaciu explica marele câştig de cauză ce-a fost obţinut astfel:
„ Principalul este succesul moral. Condamnarea n-are importanţă. Adică are. Noi trebuia să fim condamnaţi. Verdictul condamnatoriu al Curţii de juraţi va deştepta la conştiinţă naţională şi pe cel mai nepăsător român. Fără suferinţă, fără martiraj nu există eliberare, nu există emancipare. Cine să aducă prinosul de jertfă, cine să fie martirii, dacă nu noi, conducătorii poporului, pe care ne-a ales poporul să-l conducem pe calea desrobirii? … Suferinţa noastră nu este decât sintetizarea suferinţei maselor populare… Nici o libertate nu se cucereşte prin linguşire, umilinţă sau nepăsare. Cugetarea, lupta, suferinţa, martirajul sunt mijloacele cu care se câştigă libertatea.” [Tiron Albani, op. cit., p. 144-145.]
La ora 08.30 s-a deschis prima şedinţă a procesului, sub preşedinţia judecătorului dr. Szentkereszty Zsigmond, în acea zi fiind prezenţi 18 din cei 36 de membri ai Curţii cu Juraţi, fapt care-l determină pe judecător să completeze numărul juraţilor cu localnici maghiari din Cluj, suspendând şedinţa până la ora 10.30. [Augustin Iuga, op. cit., p. 288.]
În cadrul procesului, Vasile Lucaciu a vorbit românilor despre incapacitatea translatorului ce i-a fost acordat, refuzând autoritatea întregii Curţi de Juraţi format numai din maghiari, în a se pronunţa într-un proces în care se judecă libertatea naţională a românilor:
„Înainte de toate declar că nu accept intervenţia translatorului, fiindcă translatorul nu cunoaşte limba. Când trebuie să lupt pentru ţară, mă duc să lupt cu pieptul meu şi nu cu al translatorului. Nu sunt eu pentru funcţionar, ci funcţionarul este pentru mine. Nu iau contactul cu ajutorul translatorului.” [Idem, p.291.]
Această poziţie a lui Lucaciu venea în urma hotărârii şedinţei Partidului Național Român din data de 23 februarie 1894, care stabilea ca regulă generală pentru acuzaţi, că: „ sub toată durata procesului, să nu se apere şi să nu vorbească decât româneşte.” [ Şerban Polverejan – Nicolae Cordoş, Mişcarea memorandistă în documente ( 1885 – 1897 ), Editura Dacia, Cluj, 1973]
În a doua zi a procesului, în 8 mai 1894, dr. Vasile Lucaciu spunea:
„ … Această manifestaţiune a poporului românesc, a fost satisfacţie pentru noi, dar ne serveşte cu mângâiere fiindcă el a arătat că noi şi el suntem una în ţara aceasta şi că este unire între noi.” [ Augustin Iuga, op. cit., p. 299.]
Fiindu-i frică de eventualele complicaţii interne şi externe ce s-ar putea ivi, preşedintele completului de judecată se adresează translatorului spunând:
„ Domnule translator, rog avertizaţi pe acuzat că în motivarea tribunalului deloc nu este vorba de poporul român, ci numai de masele de pe stradă: nu se spune nimic, că ele cărei naţionalităţi aparţin. – În răspunsul său, dr. Vasile Lucaciu subliniază că în ceea ce priveşte afirmaţia – „ nu este vorba de poporul român ci numai de masele de pe stradă”:
Am arătat aceasta numai din motivul ca să fie dovedit, că mulţimea adunată aici nu a avut deloc intenţia să producă tulburări, ci numai să manifeste că consimte cu noi”. [Idem, p.299.]
După o dezbatere de 17 zile, în ziua de 25 mai 1894 Tribunalul din Cluj pronunţă sentinţa de condamnare a memorandiştilor. Astfel, prin sentinţa nr. 2761/25 mai 1894, tribunalul condamnă pe dr. Vasile Lucaciu la 5 ani de închisoare de stat, fiindcă el mai fusese osândit, făcând puţin mai înainte 13 luni în asemenea temniţă, fiind tot timpul „dârz şi încăpăţânat” şi considerat ca autor „intelectual şi moral al Memorandului”. [Ioan Georgescu, George Pop de Băseşti. 60 de ani din luptele naţionale ale românilor transilvăneni, Ed. Asociaţiei culturale „Astra”, Oradea, 1935, p. 76.]
Ceilalţi acuzaţi au primit o sentinţă mai mică, luând în considerare faptul că nu au mai fost pedepsiţi. La întrebarea judecătorului adresată acuzaţilor dacă mai au ceva de spus, Vasile Lucaciu şi ceilalţi după el au spus în cor:
„ Trăiască unirea românilor, trăiască libertatea!” [ Tiron Albani, op. cit., p. 156.]
La întoarcerea acuzaţilor, în urma acestei ultime şedinţe, aflată în apropierea hotelului soţia lui Vasile Lucaciu i s-a adresat cu următoarele cuvinte:
„ Te sărut, dragul meu, şi sunt mândră de tine că pe tine te-au învrednicit mai mult.” [ Corneliu Mezea, op. cit., p. 60 – 61.]
La trei zile de la sentinţă, Vasile Lucaciu a plecat la Şişeşti pentru a aştepta acolo casarea sentinţei în urma apelului înaintat de Comitetul P.N.R., fiind întâmpinat în gara de la Baia Mare de o delegaţie de preoţi şi de marea mulţime a prietenilor şi admiratorilor, după ce pe tot parcursul drumului de la Cluj, a primit multe semnale de prietenie şi simpatie. Autorităţile aveau ordine severe de a-l păzi de aproape pe dr. Vasile Lucaciu, fiind bănuit că ar vrea să scape de executarea pedepsei, prin refugiu în România sau în vreo ţară din Apus. Curia regală de la Budapesta, prin Decizia 6416/13 iulie 1894, respinge apelul înaintat de Comitetul P.N.R. ca neîntemeiat şi dispune aplicarea formelor legale care decurg din sentinţa dată, dispunând în consecinţă arestarea condamnaţilor. În 25 iulie, a fost arestat la Sibiu preşedintele P.N.R. dr. Ioan Raţiu, condamnat la doi ani de închisoare.
„ A doua zi seara, 26 iulie, era aşteptat să sosească dinspre Satu Mare dr. Vasile Lucaciu, unde fusese şi el arestat în plânsetele copiilor…” [Dumitru Braharu, Chestiunea română în Italia în timpul Memorandului, extras din „Anuarul Institutului de Istorie Naţională”, IX, 1943-1944, Sibiu, 1944, p.47.]
La 29 iulie, dr. Ioan Raţiu, dr. Iuliu Coroianu şi dr. Vasile Lucaciu au ajuns la Seghedin, unde au fost întemniţaţi, în timp ce restul condamnaţilor au fost trimişi la închisoarea din Vácz.

Valeriu Valerian IOAN
Nicoleta IOAN