DISTRIBUIȚI

Vasile Lucaciu preot, dascăl și erou al Bisericii Greco – Catolice
și al neamului românesc
Partea a VII – a
La închisoare
În detenție, Vasile Lucaciu a fost supus unui regim de încarcerare foarte sever, având celula aşezată la etaj în despărţământul al III-lea, cu puţin orizont spre câmpia Tisei. Prin ordinul nr. 15045 din 8 aprilie 1895 i se interzice dreptul de a coresponda şi de a primi vizite, singură familia fiind în drept să-l viziteze şi să-i scrie o dată pe săptămână. Aceste măsuri au fost luate în urma „avalanşelor” de mesaje, cum a fost:
„ cel de Anul Nou 1895 când a primit un număr de 300 telegrame ce se făceau la Seghedin, din partea acelora ce nu se împăcau cu ideea că, conducătorii P.N.R. să zacă închişi pe malul umed al Tisei”. [Augustin Iuga, op. cit., p. 350.]
În ziua de 10 August 1895, Congresul Naţionalităţilor Subjugate, desfăşurat la Budapesta, votează o moţiune în care cele trei naţionalităţi îşi promit ajutor reciproc în lupta de dezrobire naţională. În aceeaşi zi regele Carol I al României efectua o vizită istorică la Isch, fiind primit de împăratul Francisc Iosif I, vizita având ca prim scop diplomatic intervenţia pentru eliberarea conducătorilor memorandişti, moment politic important care va aduce la graţierea memorandiştilor. Graţierea a fost anunţată peste o lună, la 9 septembrie 1895 de preşedintele guvernului ungar într-o cuvântare la Şimleul Silvaniei, eliberarea propriu-zisă din închisoare având loc în data de 16 septembrie 1895.
Vasile Lucaciu iese din închisoare şi în scurt timp revine la Şişeşti, bolnav şi fără posibilităţi materiale dar mereu cu gândul la noile acţiuni ce îl aşteaptă în lupta pentru drepturile sociale şi naţionale ale poporului român.
Epilog la moartea unui erou
Moartea lui Vasile Lucaciu, a fost anunţată de toate ziarele din ţară, ziua de vineri 1 Decembrie 1922, ziua înmormântării fiind declarată Zi de Doliu Naţional. Academia Română l-a omagiat în şedinţa din aceiaşi zi, printr-o cuvântare rostită de preşedintele ei de atunci, Dimitrie Onciul, care spunea:
„Ardealul românesc şi cu el împreună românimea toată plânge pe acest fiu al său, valorosul luptător pentru drepturile naţionale ale românilor de peste munţi … [Corneliu Mezea, op. cit., p. 134 – 135.]
Academia Română a urmărit cu viu interes şi activitatea neobosită a marelui luptător naţional care o viaţă întreagă a stat în fruntea luptelor naţionale ale fraţilor de peste munţi, suferind pentru drepturile lor temniţă şi prigoniri”.
Sicriul cu trupul neînsufleţit al lui Vasile Lucaciu a fost aşezat în Biserica românească din Satu Mare, înconjurat de coroane şi acoperit cu flori. Ultimul omagiu al ţării i l-a adus Primul Ministru de atunci, Ionel I. C. Brătianu, care din însărcinarea regelui, a depus pe cosciugul patriotului insignele „Marelui Cordon al Ordinului Steaua României”, iar episcopul de Gherla, dr. Iuliu Hossu, prezent şi el i-a conferit Rangul de „Vicar Episcopal” post mortem, [Valeriu Achim, Aurel Socolan, op. cit, p. 155.]
după care a fost transportat la gară şi apoi cu trenul la Baia Sprie. Cortegiul mortuar, cu sicriul aşezat într-un car tras de trei perechi de boi, a ajuns la Şişeşti, în seara zilei de 1 Decembrie 1922, unde era aşteptat de mii de ţărani veniţi să-l conducă pe ultimul drum pe cel care le-a fost sfetnic, îndrumător şi conducător.
Înhumarea s-a făcut provizoriu într-un loc din biserică, iar apoi sicriul a fost aşezat în cavou alături de soţia sa, Paulina Lucaciu, decedată în anul 1911, în acelaşi cavou fiind depus şi corpul fiului lor Epaminonda, decedat în anul 1960.
Deasupra cavoului, elevii Liceului de Băieţi „Vasile Lucaciu” din Careii Mari, judeţul Sălaj, acum actuala Şcoală Gimnazială „Vasile Lucaciu” din Carei, judeţul Satu Mare, au aşezat o mare şi frumoasă lespede de marmură neagră pe care au scris:
„Subt această lespede smerită odihneşte înflăcăratul apostol şi tribun, prin care geniul românesc şi-a purtat făclia redeşteptării şi întregirii, părintele Vasile Lucaciu. Cum tu pururi ai fost treaz pentru nevoile neamului, drept recunoştinţă îţi făgăduim că vei trăi veşnic, îndeosebi în sufletul nostru al generaţiilor care ne creştem în şcoala patronată de tine, Liceul „Vasile Lucaciu” din Careii – Sălaj, care-ţi închină acest monument admirându-ţi lupta şi slăvindu-ţi munca şi viaţa bine închegată în fapte măreţe. Dormi în pace tu care eşti al tuturor”. [Idem, p. 158 – 159.]
În absida stângă a bisericii, de o parte şi de alta a cavoului, prin contribuţia aceloraşi elevi, ulterior s-au executat patru fresce de către profesorul de desen al şcolii, Alexandru Ujhazy, reprezentând scene din viaţa şi lupta marelui patriot. Una dintre ele reprezintă familia lui Vasile Lucaciu cu soţia şi cei patru copii închinând monumentul din Şişeşti idealului unirii tuturor românilor. Sub lucrare este dat următorul citat:
„Ce ne-au transmis părinţii şi ce doreşte tot sufletul de român: măreaţa, fericitoarea, sfânta Unire a tuturor românilor am vrut eu şi cu mine poporul meu să fie simbolizată în această măreaţă biserică” ( V. Lucaciu la 27. VIII. 1890 ).
O altă lucrare înfăţişează ceremonia înmormântării lui Vasile Lucaciu. Pe lângă feţe oficiale, bisericeşti şi laice, predomină mulţimea de ţărani îmbrăcaţi în gubiţe, precum le era portul, care duc sicriul pe umeri ori stau în genunchi în semn de admiraţie şi recunoştinţă. Sub această frescă stă scris următorul text semnificativ:
„Părinte Lucaciu! Intră şi odihneşte în această clădire de piatră ce ţi-a fost întruparea idealului pe care ai avut fericirea să-l vezi înfăptuit”. ( Înmormântarea din 1. XII. 1922 ). [Idem, p. 159.]
Poezia – Moartea lui Lucaciu
Boala lui Vasile Lucaciu
Retras din funcţii din toate
Îl împinge greu spre moarte,
Îl cuprinde spasmul morţii
Şi-i lăsat în voia sorţii,
Că de toţi fu părăsit
Chiar de cei ce l-au iubit.
Prietenii şi cunoscuţi,
Bărbaţii cu cari-a luptat
În boală-l lasă uitat,
Nu-i dau doctor lângă pat
Lui Lucaciu marele bărbat,
Care pentru astă ţară
A purtat lanţuri şi fiară.
Azi toţi se scârbesc de el
Socotindu-l un mişel,
Nici în ultima clipită
Nu-i dau cinstea ce-o merită,
Să vină să-l cerceteze
Să-i aline-a lui durere
Prin cuvânt de mângăiere,
Dar nici unul nu se-ndeasă
Ci toţi-n uitare-l lasă,
Noroc că o preoteasă
L-a luat să-l îngrijească,
Îngrijindu-l ca pe o floare
Ştergând a feţei sudoare,
Pe-a cărei bătrâne braţă
Lucaciu a-ncetat din viaţă.
Astfel a murit Lucaci
La un rând cu cei săraci,
Şi sărac şi părăsit
Dar cu gândul împlinit
Lăsând pe urmele lui
Liberi fii Ardealului,
Făurind pentru vecie
O frumoasă Românie!
[Valeriu Achim, Aurel Socolan, op. cit, p. 231-232.]

Şişeşti, 30 august 1936 Gavril Mureşan

Valeriu Valerian IOAN
Nicoleta IOAN